Printre drepturile inalienabile ale omului, alături de cel la viaţă sau la libertate, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii a găsit de cuviinţă să includă, înţelept, şi dreptul la căutarea fericirii.
Cine nu a plecat măcar o dată de undeva în miez de noapte, cu câteva lucruri strânse în grabă, dorindu-şi să fie oriunde altundeva, numai acolo nu, e un om fie extrem de echilibrat, fie mereu fericit. Sau aşa se pretinde a fi. Societatea asta perfect echilibrată şi permanent fericită nu priveşte cu ochi prea buni divorţul, separarea sau amantlâcul. Mai ales dacă sunt şi copii la mijloc. Părerea generală este că trebuie suportat orice de dragul copiilor, ca şi când de îndată ce îi ai, le cedezi şi toate drepturile tale de om. Copiii de orice vârstă îşi doresc probabil ca părinţii lor să rămână împreună, e firesc. Dar cred că vine un moment în care ar prefera să-i ştie fericiţi.
Cam la fel e şi cu relaţiile în care unul nu mai e de multă vreme fericit, ba, mai mult, are tupeul să devină „mai” fericit cu altcineva. E nedrept şi dureros să vrei să oferi şi să nu primeşti nimic în schimb sau, de la un moment dat, nici să nu mai fie nevoie de tine. Dar nu poţi întoarce un om din drumul pe care şi l-a stabilit. Nu dacă ţii la el.
Eu nu prea înţeleg cum cineva poate alege să-şi investească toţi banii într-o casă, când lumea asta e plină de locuri splendide de vizitat, care să-ţi bucure sufletul. Aşa cum mulţi probabil consideră o nebunie faptul că orice ban neprevăzut mi-ar pica din cer, îi găsesc rapid o excursie pe măsură.
Oamenii sunt diferiţi şi faţă de ei înşişi, cei din trecut. Orice trece peste tine sau prin tine te schimbă. De asta un comportament constant cerut de o societate încurcată în propriile-i reguli cred că este cam mult de pretins. La un număr de ani îţi vine o idee nebunească, trăznită, te macină atât de tare încât simţi că trebuie să o pui în practică neapărat, că în direcţia asta sunt paşii spre propria-ţi fericire. Şi atunci nu te mai uiţi înapoi.
Trei idei vecine cu extremul pentru cineva atât de prudent ca mine am avut în viaţa asta. Prima, când am renunţat la o facultate deja ajunsă la mijloc ca să dau la Jurnalism. A doua, când am venit în Bucureşti. A treia, când mi-am luat casa mea. Dacă ştiam ce va urma, nu aş mai fi făcut nimic din toate astea. În primul rând, dacă mă mai străduiam doi ani deveneam programator şi câştigam de zece ori salariul de azi. În al doilea, nu părăseşti un oraş în care numărul prietenilor ce pot fi sunaţi la orice oră depăşeşte cifra 15 ca să ajungi într-unul unde te duci la spital pe propriile-ţi picioare. În cel din urmă rând, să crezi că te vei descurca cu bănci, agenţii, muncitori, mobile şi mutări când nu ai nici măcar o maşină cu care să-ţi cari lucrurile trebuie să fii inconştientă. Mă rog, la 20, 24 şi 28 de ani viaţa se vedea altfel. La 34, nu mai pot decât să mă uit în urmă fără să mă judec şi să-mi zic că astea au fost deciziile pe care le-am luat ţinând cont de împrejurările momentelor cu pricina. Atunci păreau cele mai bune. E cazul să mi le asum.
De la ultima mea idee nebunească a trecut cam mult timp. De o vreme, lucrurile nu merg prea grozav pentru mine pe niciun plan. Am citit undeva o soluţie simpatică pentru momentele de răscruce: dai cu banul. Se zice că, în timp ce moneda este încă în aer, vei conştientiza ce îţi doreşti de fapt.
Am aruncat-o şi acum o urmăresc febril cum se roteşte, anticipând momentul în care forţa gravitaţională o va face să mi se odihnească în palmă. Iar eu, înainte să mă uit la ea, voi şti ce am de făcut. Orice voi alege, chiar dacă ar putea părea imatur, imoral, stupid sau bizar, va fi drumul meu în căutarea fericirii.