Adolescentul Max din serialul „Parenthood” are sindromul Asperger. Evită pe cât posibil interacţiunea socială, ţine la respectarea unei rutine zilnice până în cel mai mic amănunt, este incapabil să empatizeze cu cei din jur, să descifreze un comportament non-verbal şi să perceapă ironia, sarcasmul sau gluma.
Băiatul este foarte bun la matematică, are pasiuni care necesită răbdare şi minuţiozitate, ascultă de unele reguli şi nu ştie să mintă. Când, voit sau din întâmplare, lucrurile nu se întâmplă în acord cu ceea ce a învăţat el sau cu adevărurile universale ale acestei lumi se enervează şi strigă, repetat: „Nu-i corect!”. Şi are dreptate. Doar că e o muncă uriaşă să-i explici unui copil special ce înseamnă imprevizibilul, norocul, tachinarea sau minciuna.
Eu nu sufăr de Asperger şi de asta sunt capabilă să empatizez cu Max. Pot să-i înţeleg frustrarea când cineva-i schimbă normele pe care le-a învăţat cu religiozitate, ca pe cea mai sigură cale de succes. Când i se promite ceva ce nu se mai întâmplă. Aproape că-i simt teama cu care se apropie de oamenii străini, pe care trebuie să-i convingă de ceva anume, când el de fapt nici nu şi-ar dori să fie acolo. Mă face să zâmbesc atenţia cu care îşi aranjează toate lucrurile într-o ordine impecabilă şi îi împărtăşesc plăcerea cu care savurează acelaşi fel de mâncare, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. Toate constantele sunt nişte ace fragile cu care încearcă să-şi prindă, undeva la vedere, harta acestei lumi. Cumva, asta facem cu toţii, chiar şi cei mai aventurieri dintre noi.
Nu ştiu ce se va întâmpla cu Max. Are alături de el nişte părinţi iubitori şi răbdători care îi explică pas cu pas fiecare detaliu al acestei vieţi, aşa ilogică şi nedreaptă cum e uneori. Îi plac dulciurile, cadourile şi muzeele. Face fotografii reuşite. O dată, în mod excepţional, a fost convins să participe la un bal unde erau prezente şi fete. O necunoscută mai mare pentru el nici că se putea.
E ceva ce te face să ţii la băiatul ăsta care nu iubeşte pe nimeni, căruia nu-i pasă dacă răneşte pe cineva, care e dependent de respectarea ritualurilor. Realizezi cât de greu ţi-ar fi dacă, psihologic, nu ai fi capabil să cedezi, să schimbi, să te adaptezi, să iubeşti, să uiţi. Chiar dacă e un Max care ţipă în tine „Nu-i corect!” de câteva ori pe zi. Probabil că singura lui şansă de supravieţuire va fi aceea ca unii oameni să-l iubească necondiţionat. Pentru noi, ceilalţi, e ceva mai uşor de atât.