Se spune că trebuie să-ţi pregăteşti minuţios felul în care te vei prezenta la masa tratativelor. Că prima impresie contează şi că preţul ţi-l fixezi chiar tu. Acela e începutul. De acolo, nu mai există cale de întoarcere.
Aşa că te îmbraci cu hainele alea pe care le ţii deoparte în zilele obişnuite, când nu le poţi asorta prea grozav la atitudine. Ai grijă cum calci, cum zâmbeşti, cum miroşi. Îţi repeţi de zeci de ori în gând toate atuurile pe care ştii că le ai, după ce mai înainte le-ai scris caligrafic, unul sub altul, să nu uiţi nimic. Tonul să fie hotărât, privirea directă, relaxarea mimată perfect. Apoi începi să ceri.
Se pare că dacă faci de la început lucruri care nu ţin de tine şi îţi mai ies şi bine, vor cădea în sarcina ta mereu. Că dacă nu ştii să te lauzi cu voce tare, tuturor, până te plictiseşti tu de tine, nu va avea nimeni răgazul să constate ce ai realizat. Că dacă dai de la tine timp, energie şi pricepere gratis, nu vei vedea vreun ban vreodată. Că dacă iubeşti tu mai mult, aşa vor rămâne lucrurile până la final. Tu vei fi cel care cedează, iartă, uită. Tu vei ţine minte aniversările, vei transforma vorbele în versuri şi fotografiile în icoane. Deci trebuie să ai grijă. Startul în orice gen de relaţie îl dai chiar tu. Tu îţi stabileşti preţul, îţi trasezi ferm aşteptările, îţi limitezi riscurile. Trebuie să fii pragmatic, lucid, gata să te ridici şi să pleci când valoarea generală coboară sub zero.
Ştiu foarte bine lucrurile astea, dar nu m-am aşezat la masa tratativelor niciodată. Nu m-am schimbat, din păcate, oricâte experienţe au trecut peste mine. Încă mă blochez când trebuie să-mi recit cu voce tare atuurile şi încă mai şterg de praf icoane din memorie. N-am murit însă de foame şi nici nu m-a refuzat vreun bărbat pe care mi l-am dorit. Sigur, nu m-am îmbogăţit şi nici n-am rămas cu vreunul dintre ei, dar astea sunt deja alte poveşti. Când cea din prezent se va termina, probabil, pragmatic şi lucid, voi pleca în altă parte, voi face altceva, voi trăi altfel.