Acea zi de sâmbătă a lunii februarie s-a dovedit a fi cea mai friguroasă din an. Iarna se întorsese peste noapte, viscolea şi era un ger de nu-ţi venea să ieşi din casă pentru nimic în lume. Îmi stabilisem o întâlnire pe care aş fi putut s-o anulez oricând şi de care, de fapt, nu era neapărată nevoie. S-ar fi rezolvat totul electronic, doar că bărbatul cu pricina mi-a propus nişte spaghetti quattro formaggi cu un zâmbet care m-a făcut să accept instinctiv, fără obişnuitele secunde de ezitare.
Am ajuns la locul de întâlnire eu mai devreme şi el mai târziu. Ningea şi abia vedeai la doi metri în faţă. Mă enervase aşteptarea, îmi îngheţaseră mâinile şi faţa. Şi-a cerut scuze cu un timbru cald şi cu zâmbetul cunoscut. Apoi am început să vorbim despre vreme, despre vise, despre noi. M-am trezit spunându-i lucruri pe care nu le recunoscusem în faţa nimănui, amintindu-mi de clipe în care m-am simţit dezarmată sau, din contră, plină de speranţă. Şi am râs. Mult. Nu mai ştiu câte ore au trecut aşa, dar simţeam că nu vreau să-l las să plece. Că trebuie să mai fur puţin timp. I-am propus să vedem un film, unul politic, despre care citisem în grabă ceva la serviciu. M-a privit mirat, sau poate aşa mi s-a părut, dar a fost de acord. A plătit nota, mi-a ţinut haina şi mi-a zis „Să mergem!”, ca şi când aşa ar fi fost lucrurile între noi de când e lumea.
Nu-mi amintesc exact ce film am văzut. Nu era nimic romantic, dulceag sau prea dramatic. Nu mă puteam concentra să urmăresc acţiunea deloc. Mă gândeam la viaţa mea reală, în care aveam deja pe cineva drag. Urma să se întoarcă a doua zi. Iar eu nu fusesem în stare să refuz invitaţia altcuiva, numai pentru că respectivul îmi zâmbise într-un fel care-mi dezarma sufletul. Îl simţeam la o jumătate de metru de mine, în cinematograf, în întuneric. Bărbatul pe care nu mai voiam să-l las să plece.
M-a condus acasă, taman în cealaltă parte a oraşului. Pe drum, m-am bucurat de toate stopurile semafoarelor. Am vorbit în continuare despre noi şi am râs ca şi când ne ştiam şi slăbiciunile, şi visele. Şi aşa ar fi fost dintotdeauna.
Am intrat în casă fără să-mi mai amintesc cine fusesem cu 12 ore în urmă. Nu mai ştiam dacă ar fi trebuit să ajung şi altundeva în acea după-amiază. Pe telefon, pierdusem câteva apeluri şi primisem mesaje care altădată m-ar fi făcut să mă simt specială. Într-unul îmi spunea că-i pare rău că m-a lăsat singură tocmai în acea zi, dar că va veni direct la mine când ajunge în Bucureşti duminică. N-am fost în stare să găsesc un răspuns potrivit.
Biletul de la film l-am ţinut o vreme în geantă, ca şi cartea lui de vizită, pe care cred că o mai am pe undeva. Când l-am aruncat în sfârşit, am văzut pe el data: 14 februarie.
Mă îndoiesc că am sărbătorit vreodată Ziua Îndrăgostiţilor ca la carte. În toţi anii care au urmat, m-am gândit la ea ca la momentul în care am realizat că lucrurile bune se petrec firesc, nu forţat. Că există un destin care face ca drumurile noastre să se întretaie cu ale altora neprogramat, atunci când trebuie. Că, într-o zi aparent obişnuită, poţi întâlni un bărbat pe care să simţi că nu l-ai mai lăsa să plece.
(articol publicat în Tango, februarie 2014)